Defapta a trecut tare puțin și eu deja duc lipsa tastaturii. Duc lipsa cuvintelor scrise, că de vorbit, vorbesc mai mereu cu cineva din mine. Mă rog, fiecare vorbește cu propria persoană,nu?(așa cred eu).
Am observat că anume computerul (cică așa e corect și nu calculator), a devenit o parte din mine. Am vrut să plîng cînd mi-au spus unii că poate să fi ”murit” (stricat). Of laptop-urile astea cît timp ne mănîncă, da în același timp cît ne ajută.!?
Momente peste momente care m-au c-am durut un pic. Asta e, acuma, trebuia să se întîmple. Acum aștept să treacă definitiv aceste clipe să îmi revin să o iau de la capăt cu un nou început. Sper eu pe 2 mai (apropo 22 de anișori voi împlini) să pun capăt acestei rutine și pe 15 (ziua de angajare) să încep ceva extrem de așteptat.
M-am împăcat cu anumite gînduri , cu anumite lucruri care nu am cum să le am (am făcut o greșeală cumva? de exprimare...).
Mă bucur extrem de mult că lîngă mine sunt oameni ce chiar mă ajută, mă înțeleg și nu mă trădează. Poate va veni și acel timp cînd am să le mulțumesc, deși încerc să nu-i dezamăgesc.
Eh, oameni! Cît de mult vă iubesc eu pe voi uneori!? Relațiile pe care le am mă face să nu mă închid în propria-mi colivie și să comunic cît mai des. Un bun prieten de al meu mi-a spus că în viață este esențial să nu trăiești doar cu tine, cu propria persoană, este foarte important ca ceea ce ai să împarți cu cineva. Cu cineva ce îți face plăcere, ce merită. Eu am învățat să trăiesc singură și asta nu prea îmi convine, da oricum, asta nu îmi încurcă să îmi împart viața, da nici s-o irosesc cu cine nu trebuie nu este chiar atît de corect. Încerc șă împart zîmbetul cu toți Oamenii ce se bucură cu adevărat de succesele mele și am învățat să mă feresc de cei ce nu mă merită. Eu iubesc omul adevărat și sincer ce nu invidiază, ba din contra încurajează.
Dacă aș dispărea mâine nu știu cîți m-ar căuta, da sunt sigură că cineva m-ar face să mă întorc.
Mă doare inima că trece timpul, da mă bucur că există cuvinte să putem exprima ceea ce simțim și asta rămîne o amintire, care ne o putem reaminti ori de cîte ori ochișorii parcurg rîndurile scrise la îndemnul inimii.
M-am împăcat cu anumite gînduri , cu anumite lucruri care nu am cum să le am (am făcut o greșeală cumva? de exprimare...).
Mă bucur extrem de mult că lîngă mine sunt oameni ce chiar mă ajută, mă înțeleg și nu mă trădează. Poate va veni și acel timp cînd am să le mulțumesc, deși încerc să nu-i dezamăgesc.
Eh, oameni! Cît de mult vă iubesc eu pe voi uneori!? Relațiile pe care le am mă face să nu mă închid în propria-mi colivie și să comunic cît mai des. Un bun prieten de al meu mi-a spus că în viață este esențial să nu trăiești doar cu tine, cu propria persoană, este foarte important ca ceea ce ai să împarți cu cineva. Cu cineva ce îți face plăcere, ce merită. Eu am învățat să trăiesc singură și asta nu prea îmi convine, da oricum, asta nu îmi încurcă să îmi împart viața, da nici s-o irosesc cu cine nu trebuie nu este chiar atît de corect. Încerc șă împart zîmbetul cu toți Oamenii ce se bucură cu adevărat de succesele mele și am învățat să mă feresc de cei ce nu mă merită. Eu iubesc omul adevărat și sincer ce nu invidiază, ba din contra încurajează.
Dacă aș dispărea mâine nu știu cîți m-ar căuta, da sunt sigură că cineva m-ar face să mă întorc.
Mă doare inima că trece timpul, da mă bucur că există cuvinte să putem exprima ceea ce simțim și asta rămîne o amintire, care ne o putem reaminti ori de cîte ori ochișorii parcurg rîndurile scrise la îndemnul inimii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu